Dap, in mod oficial, sambata, 26.01.08 l-am “dezvirginat” pe 2008, ca sa citez un clasic in viatza
Ne-am adunat cu mic, cu mare, la Casa Popo(r)ului, am facut tambalau, am deranjat cetatzenii pashnici si ne-am carat spre Pustnicu. Acolo am papat o ciorbitza, am pierdut o mare parte din gashca si ne-am tirat spre Lehliu, la eternul Peco de vizavi de cimitir
am beut o cafea (ma rog, de fapt mai mult am tzinut-o in palme, ca sa ne incalzim…) si ne-am luat talpashitza inapoi spre Bucuresti. Ne-au urmarit oleaca pinguinii pe drumul de intoarcere, da’ am apucat sa intram in Bucuresti pe lumina, asa ca n-au apucat sa ne bantuie prea tare
cu aceasta frumoasa ocazie de socializare in grup, s-au mai petrecut urmatoarele: tatae a terminat rodajul la drujba, am constatat ca trompeta aia pe care o am pe post de toba e muuuuult prea zgomotoasa si nu numai ca ma capiaza pe mine de cap, dar le mai si da unora emotzii, cand trec pe langa ei (scuze nenea bogo ), am ajuns sa nu mai fiu eu aia care ramane in urma/se pierde de grup si trebe asteptata la coltz de intresectie, la ceas de seara (ce ti-e si cu evolutzia asta dom’ne )
asadar, dragi copii, dupe numeroase strofocari la care cu multa rabdare m-ati asistat, respectiv m-ati incurcat, fiecare la ce s-a priceput am reusit sa schimb mobra.
o parte dintre voi ati aflat deja, la restul va comunic acusica: este vorba despre un Suzuki GSX-R 750, K5, cunoscut multora drept “trompeta lu’ Scriciu’”
dupe cum oarecum ma asteptam, nu eu am gasit-o pe ea, ci ea m-a gasit pe mine. adica: acu’ vreo… hm… sa fi tot fost vreo luna, anuntandu-se “ultimul uichend calduros”, s-a organizat o oarecare plimbarica asa, mai de orash… si pen-ca se manifestau neshte mancarici acutzi in palma mea dreapta, m-am sucit, m-am invartiti si mi-am stors neuronu’, doar-doar oi pune si io mana pe-un vehicul pe doo roate cu care sa ma dau. asa ca l-am sunat pe baragladina de Scrici si i-am zis sa-mi dea mobra, ca el si asa a incheiat sezonu’. ceea ce baragladina a facut. adica mi-a dat mobra.
m-am prezentat deci la el in fatza blocului, unde ala statea zgribulit ca un pui de gaina golash, asteptandu-ma cu motorul pornit si oareshce priviri ostile de vecini de dupa perdele. dupa un scurt instructaj de genul “vezi fah cum bagi mana in gaz ca te zvarle asta cat colo” si “vezi ca asta nu-i matilda si daca o dai pe jos te strang de gat”, am plecat. ma rog, e impropriu sa spun ca am plecat, pentru ca pe o distantza de vreo 50 de metri, pana la iesirea de pe strada, am omorat motorul la fiecare 25 de centimetri, nepricepand de nici o culoare cum functioneaza nefericirea de ambreiaj si murata fiind sa nu cumva sa-mi scape mana in gaz…
cu oarecare opinteli fizice si mai ales psihice, am reusit sa compilez corelarea corecta dintre mana stanga si aia dreapta si am iesit pe drumuri publice. m-am intalnit cu restul motorishtilor de duminica, ne-am plimbat, am ajuns chiar pana la ploiesti, mi-au inghetzat mainile intr-un mare fel, am reusit sa schimb chiar si a patra, bulversata fiind inca de conceptul de a ajunge la viteze formate din 3 cifre in viteza a doua… si mi-a placut teribil.
in seara aia am stiut ca n-o sa i-o mai dau inapoi. asa ca a ramas la mine. and she’s here to stay.
am si botezat-o, o cheama Lola. pentru cine nu intelege de ce, vezi Lola rennt (engl. Run, Lola, run).
acum, joke aside, ma inteleg super cu ea, e extrem de usoara si manevrabila chiar si in traficul de cacat din orash si desi nu ajung cum trebuie jos, ma descurc f ok. pe de alta parte, e extrem de nervoasa, asa ca morcovul este inca prezent cu frunze & all that…
so… plusuri: e manevrabila, e muuult mai usoara decat matilda (alea douaj’ de kile in minus chiar se simt), e docila pana in 7-8000 de ture (dar cred ca asta e valabil in general cam pentru toate SS-urile), are trompeta aia infernala pe post de toba, deci sunt foaaaarte putini cei care nu ma aud in trafic, e mult mai comoda decat m-am asteptat initial si are foaaaarte mult zvac, asa ca nu cred ca ma voi plictisi prea curand de ea
minusuri: nu ajung jos cum trebe (dar dupa intensele studii de piatza efectuate, cred ca nu e nici una la care sa ajung asa cum ajungeam pe matilda, poate doar vreun ciopar, ceva…), mi-e inca frica de ea, pentru ca e f nervoasa si te “fura” cat de usor se duce-n ture si in viteza, are trompeta aia infernala pe post de toba, care la mersul prin orash tinde sa ma cam chiauneasca de cap…
cam astea ar fi noutatile, poze n-am inca, pentru ca aparatul de pozat pe care tocmai mi-l cumparasem l-am pierdut si cablul de date de la telefon e incuiat in sertarul de la birou a carui cheie n-o gasesc… dar daca muriti de curiozitate, e varianta de culoare albastru-negru, adica cam asa
urmeaza cat de curand, cand mi-o reveni cheful de scris… EDIT: iata si urmarea…
Pe Jack, aka Tatae, aka Baba Clavicula l-am cunoscut intr-o zi calduroasa de vara, cu ocazia primului meu drum cu mobra pe Cheia.
Dupa cum bine stie orice motociclist care se respecta (ma rog, mai putin Stelu’, care nu stia pana saptamana trecuta cu ce se mananca), Cheia e un soi de rai al curbelor relativ usor accesibil dinspre bucuresti. pentru neinitiati, Cheia e cunoscut sub numele generic de DN1A Bucuresti-Valenii de Munte si este ruta alternativa pentru a ajunge la Brasov din Bucuresti, evitand Valea Prahovei.
In fine, divaghez. Asadar, ne-am strans cu mic, cu mare, la o benzinarie din Otopeni si am plecat oarecum incolonati spre Cheia. Eu, incepatoare fiind, am preferat sa raman mai la coada grupului, ca sa merg in ritmul meu si sa nu incurc pe nimeni.din marele grup ce a plecat spre Cheia, facea parte si un tip cu un maxi-scuter (ceva de vreo 500-600 cmc cred), care, in afara faptului ca mergea extrem de tare, prost si haotic, mai avea si o pasagera echipata stil “Everest” – adica in blugi si maio… in mod normal nu mi-ar fi pasat nici cat negru sub unghie, dar intamplarea nefericita a facut ca tot grupul sa-l depaseasca pe respectivul tip (tocmai pentru ca mergea extrem de tare, prost si haotic) si, implicit si pe mine, care ramasesem in urma. intamplarea si mai nefericita a facut ca tipul sa intre cu viteza prea mare intr-o curba si sa se verse cu tot cu scuter si pasagera intr-un shantz. fix in fatza mea. care eram la primul drum pe Cheia, deci oricum murata toata… inutil sa mai precizez ca mi-au tremurat genunchii inca vreo 3 ore dupa incident…ma rog. ei au cazut, eu am oprit langa ei si, cum toti restul erau in fatza, a trebuit sa asteptam o vreme pana cand ei (adica cei din fatza) au descalecat si au inceput sa-si verifice telefoanele mobile unde ii asteptau mids collz-urile de la mine… s-a facut sedinta la locatia de popas si Tatae a fost cel care s-a oferit sa vina inapoi la noi, pe post de “search & rescue”. tin minte ca m-a distrat teribil faptul ca m-a intrebat daca e nevoie sa aduca ceva… bandaje, plasturi sau asa si i-am zis ca accidentatii sunt ok, dar ar fi buna niste apa. bine, nici eu nu m-am gandit cum o sa care apa, tinand cont de faptul ca era pe mobra si n-avea rucsac, dar Tataitza, baiet dashtept, a gasit solutia si ne-a adus 2 sticle de apa de juma’ de litru… in san! adica le-a indesat in jaca si asa a venit cu ele pana la noi.
ei, am beut apele, am reusit sa rezolvam cu transportul scuterului si al ranitilor inapoi spre bucuresti iar Tatae mi-a zis sa o iau inainte, pana incarca ei scuterul intr-o duba, ca ma prinde el din urma. io, murata rau fiind, asa cum am mai spus, mi-am scos inima din chilotzi unde-mi cazuse, mi-am luat-o in dintzi si am zis “Zoio, fii barbata!” am incalecat Matilda si am purces. si cum mergeam io asa, tropa-tropa, mai o curba, mai o dacie, mai un camion… ajung in ultima localitate dinainte de Cheia si ma paleste un gand – “bah, io am plecat de ceva vreme… ori am mers io asa de tare de nu m-a prins Jack din urma (not! doh!), ori te pomeni ca a patit si ala ceva (auzisem io neshte treburi despre cum au prestat unii oarece cazaturi nasoale rau pe Cheia si nah… tocmai ce vizionasem si eu una, deci mi se parea ca Doamna Cu Coasa a motociclistilor poa’ sa se iveasca imediat de dupa vreun boschete…). e, si cum ma rodeau pe mine aste ganduri sinistre, imi dau seama ca nu m-am mai uitat de ceva vreme in oglinzi. asa ca procedez in consecinta si apuc sa vad fix o licarire in urma mea, dupa care o naluca verde trece pe langa mine, insotita de urletul celor 2 tobe akrapovic si al tuturor celor 1000 de cmc ai wakasanki-ului lui Tatae. am inceput instantaneu sa ranjesc de tampita in casca – nici acum nu stiu daca de bucurie ca venise, deci nu patise nimic, de placerea de a vedea un motociclist sau de cat de frumos a sunat cand a trecut pe langa mine. cert e ca pana la locul unde poposisera restul n-am mai simtit nici frica, nici curbe, nici caldura (si erea o caldura dreq… neicaaaaaa….) si odata ajunsa acolo, abia mi-am putut da jos casca, din motive de ranjetul mai-sus amintit.
tot in ziua aia i-am cunoscut si pe Flashulescu si pe Domnul Paul, iar traseul l-am incheiat intorcandu-ne in bucuresti pe ruta brasov-rasnov-campulung-targoviste, drum cu peisaje absolut superbe, dar cu asfalt de sa-ti bati copiii, de ni s-au tabacit fundurile in sha mai ceva ca niste shnitzele vieneze batute de un kung-fu master…
e, dupa plimbarea asta, au mai urmat muuuulte altele alaturea de tatae si waka lui werde, printre care si cea de anul trecut de la brno, unde ne-am dus mobrele sa le facem de rusine, sa le aratam ce stiu face suratele lor…
intre timp, Jack a reusit performanta de a cadea cu waka werde, ocazie cu care si-a produs un numar de 6 suruburi stainless steel si o placa asemenea in umar, din motive de fracturat clavicula. acum, il asteptam cu totii sa se recupereze si sa se intoarca pe strasse cu noi
pe gabone, dupe cum povesteam ceva mai devreme, l-am cunoscut intr-o seara ploioasa de vara, calare pe celebrul scuter MeZeu, care stie a face uili cu aterizare-n mecla si stoppie cu pocnit peste fund.
gabone a fost cel care-a reparat-o pe matilda, cand i-a crapat cablul de acceleratie. gabone a stat doo nopti (ca ziua n-aveam timp ca deh, muncim…) dupa fundul ei (al matildei, fireshte ) si-al meu, pana i-a dat de cap, desi l-am chinuit cu conditii de lucru improprii (adica nu tu garaj, nu tu scule si lumina de la lanterna telefonului lu’ Lulu). ca sa-l citez: “mai fetita, io-s chirurg si tu ma pui sa operez in strada!”
gabone vorbeste cu sculele si cu motoretele si e-nstare sa puna la loc 50 de shuruburi atunci cand tu, om de rand, ai impresia ca alea au ramas in plus.
gabone se plimba prin orash cu o dihanie de plush pe post de pasager si tot gabone este, probabil, cel mai ghinionist om dupa mine. adica numai lui (sau mie) i se poate intampla ca in decurs de vreo 2 saptamani sa-i dea unul cu masina peste motoreta, sa-i rupa o nebuna oglinda, sa-si piarda actele si pe urma sa-l mai si opreasca politia.
din ciclul “citate celebre” – “stai aci si te uiti ca broasca la bariera”
se facea ca era o alta zi odios de infioratoare si inexprimabil de caniculara in bucuresti. asa ca grupul vesel de motoretijdi a decis – plimbaricaaaaa! toate bune si frumoase, numa’ ca subsemnata aluna avea o problema. in sensul in care n-avea motoreta. adica aveam, da’ avea defectu’ stricat. pai bine, cum facem atunci? nimic mai simplu. Lulu, baiat bun, zice-asa: “haidi bre, mergem cu conserva”. bine bre, asa sa fie. ne grupam, ne cocotzam care in/pe ce mijloc de locomotzie poate si procedam la drum. destinatia era snagov. oprim la peco la mioritza, sa alimenteze lumea, sa faca un pipi, sa traga un tutun, d-astea.
io… cu mancarici in partea aia mai putin vazuta de soare, ce ma gandesc? pai daca tot am io echipamentu’ la mine, nu-i pacat?!? ia sa ma dau si io cu mobra, fie si numa’ ca pasager. dau cu pupila in jur… vad ca Scriciu zambeste. adicatelea asa, ca si cum m-ar lua si pe mine. zis, facut. ma echipez. ma sui. plecam. incearca sa ma omoare. apuc sa vad pe bord 280 inainte sa ma bag cu capu’ la cutie si incep s-o zic p-aia cu “inger, ingerelu’ meu”… frana. vin gramada peste el. mor. ma dor mainile si ma c** pe mine de frica. vreau jos. urlu in casca. nu ma aude. sau ma ignora. dau sa deschid viziera sa tzip ca vreau joooooos, ma trezesc cu o creanga de-a lu’ Scrici cum imi trozneste una, de se-nchide viziera ca termopanu’.
dau in scaritze ca apucata la frane si la schimbat de viteze, ma batzai de nebuna, intr-un final pricepe si opreste. ce-a fost la gura mea… nu poate fi reprodus in scris, ca se topesc tastele si se arde monitoru’. suficient sa zic ca am jurat ca nu ma mai urc in viatza mea pasager, not even if my life depended on it. si cu siguranta never again cu asa diliu ca Scriciu.
eh, vorba multa, timp putin, incep restu’ sa ne zoreasca sa plecam din loc… io vroiam sa ma sui in conserva la Lulu, ca sa pot termina de tremurat. da’ Lulu nu mai venea (pai cred si io…. biata conserva, cum dreq sa se tina dupa nebuni?!?). asa ca-l ocheste careva pe Bogdanel. care venise si el cu noi, da’ era asa tacut, ca ziceai ca-i copil de pripas. si cum statea el asa, cumintzel, nu zicea nici pis!, imi iau inima-n dintzi si zic: “mah, tu pari cumintzel asa… ma iei si pe mine pana la snagov?” el de colo… ce sa zica… hai! ma sui, tremurand in continuare, ma rog la toti ingerii pazitori si zic in sinea mea… ce-o fi, o fi!
e, vreau sa spun ca ce-a fost a fost bine, ca bogdanel era baiat cuminte, a mers frumos si liiiin, cu avertizari din timp la franat si accelerat si in plus, motoreta lui e infiniiiiit mai comoda decat aia a lu’ Scrici, a carei sha e facuta parca anume ca sa-ti intre-n… ma rog.
asadar, nici nu-l cunoscusem bine pe bietul baiat, ca m-am si cocotzat in carca lui si mi-a mai si placut
Alte kestii, trestii, socoteli despre Bogdanel
mi-a luat cred vreo luna de zile sa identific ca-l cheama bogdan. de ce? pai e simplu. cunoscand multa lume cu mobre, in timp relativ scurt, de multe ori nu tzii minte 10 nume cand se fac prezentarile. asa ca, decat sa jignesti omu’ botezandu-l aiurea, mai bine-i zici… dupa numarul de la moto. asa ca pe bogdanel io l-am cunoscut de “BeiXeR“. si Beixer i-a zis multa lume, multa vreme.
lui bogdanel ii plac catzeii. asa ca oriunde da de-un maidanez, e in stare sa-l ia cu el acasa.
pe motoreta lui bogdanel o cheama yamaha fazer si era o motoreta taaare frumusica si confortabila, pana cand, intr-un exces de zel nebanuit, a dat cu dansa de pamant… asa ca acuma… are buba.
lui bogdanel ii place ceiutzul si ciorapeii tricotatzi (which i am working on ) si mai are un obicei absolut nesuferit – acela de a aparea ca din pamant atunci cand m-astept mai putin, respectiv de obicei atunci cand ma indrept sper o plimbarica sau asa… acuma, daca a facut buf cu fazerica, ma amenintza ca-s ia scuter, numa’ ca sa ma poata bantui in continuare!
sau Somnorosu’. pentru ca foarte des lui ii e somnic. si din cauza asta mai rateaza uneori anumite evenimente
Cum l-am cunoscut io pe Alexutzu
asta-vara, intr-o seara (iote dom’le, fac si rime!), caldura mare fiind in Bucuresti, am decis noi sa facem o plimbare motorizata pe undeva pe un drum de seara mai racoros. am ales destinatia lehliu. frumoasa urbe, are un peco la intrare… delir, ce mai! ma rog, ideea e ca vara destinatiile nu se aleg pentru locatzie in sine, ci pentru drum. so, s-a decis lehliu. gasca mare, unii cunoscuti, altii… necunoscuti. printre ei si alex. cu jumatatea lui mihaela (ma rog, mihaela e mai degraba un sfert asa ). acuma, nu mai tziu io minte egzact despre ce era vorba acolea in seara aia, da’ stiu ca mi-a ramas in cap ca alex ala e taaaare nesuferit, ca urlase la careva, absolut fara motiv.
m-a luat cu toate ametzelile si gretzurile, la gandul ca va trebui sa impart o camera cu personajul asta…. si anume, dupe cum spusesem ceva mai devreme, io cumparasem de la adip beletul pentru moto gp-ul de la brno. pai da, da’ adip era cazat in camera cu alex… brrrr! sa vezi acolo tarashenia dreq!
dar, pe principiul “mai dati-i o sansa, mai dati-i o sansa!”, am zis hai c-om trai si om vedea. si am plecat la brno. si ne-am cazat. io in partea stanga a patului, el – in partea dreapta. si ajunsi noi acolea, dupa multi kilometri si calduri odioase, zice alex al meu: “hai bre, sa cautam ceva de baut p-aici!”
(in acest moment se impune o mica precizare – noi nu eram cazati in brno, adica in oras efectiv, ci intr-un soi de… saftica asa. adica pe la vreo treij’ de kilometri de oras, da’ nu era rau pentru noi, ca eram mai aproape de circuit si scapam de riscul de a ne rataci intr-un oras necunoscut unde vorbeai cu localnicii de te dureau mainile.
so, in saftica aia a lor erau dupe cum urmeaza: 2 hoteluri, o ulitza principala, 2 bodegi si un magazin comunal, adica un soi de supermarket de cartier)
booon. zic in sinea mea – hai ca tot e bine, daca vrea de beut, s-ar putea sa ne intzelegem si pornim in cautare de licori bahice. dar nu oricum, ci pe motocicleta, io la ghidon, el pasager, amandoi in maiouri si pantaloni scurtzi.
needless to say ca am incurcat traficul constand din 3 masini in cele 2 intersectii din localitate, am achizitionat bere de la magazin (drept pentru care pe drumul – adica in cei 500 de metri – spre hotel, alex urla la mine: “stai nebuno mai incet, ca io ma tin numa’ de beri!”) si am intors motoreta in mijlocul drumului la 4 picioare – ca fiind magarul in spate, nu puteam s-o intorc singura, asa ca am dat amandoi la pedale si altele asemenea
eh, si asa am inceput io sa ma intzeleg cu alexutzu.
Other stuff despre Alex
Alex sughite. foarte des. si cand e treaz, dar mai ales cand se pileshte. sa te tii atunci, ca nu poate scoate 3 vorbe fara sa faca un hic!
Alex are 2 vacutze Wakasanki. Una mica, pe care se chinuie s-o vanda si una mai mare, proaspat intrata in familie. despre care nu-i place lu’ mihaela, ca nu poate sta bine pe ea.
alex e un maaaare pupacios, drept pentru care il pup si io. mult mult mult :-*
